Se afișează postările cu eticheta lego ergo cogito. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta lego ergo cogito. Afișați toate postările

11 septembrie 2022

Câteva chestii livrești din novella Parlayed Letter (Litera din scrisoarea misterioasă) de Alex. Leo Șerban

Lucrare citită în cadrul unui evenment din 2017 de la Fac. de Litere București dedicat romanului polițist.

1. Micro-romanul Litera din scrisoarea misterioasă este un micro-roman românesc? 
  • Nu, căci a fost scris când autorul lui a trăit în Argentina și în Portugalia. 
  • Nu, căci a fost scris în limba engleză (titlul original este Parlayed Letter – litera avantajoasă). 
  • Nu, căci nu există nici un personaj român, în afara unei mențiuni, într-o notă de subsol (a unei oarecare Alexandra Varparonian). 
  • Da, este un roman românesc, căci autorul său s-a născut și a murit în România. 
2. Este Litera din scrisoarea misterioasă un micro-roman polițist? 
  • Da, dacă-l socotim un omagiu adus întemeietorului genului, Edgar Allan Poe, care a scris povestirea The Purloined Letter, tradusă la noi Scrisoarea furată, a treia povestire ce-l are ca personaj pe C. Auguste Dupin, personajul detectiv avant la lettre. Scriitorul american Edgar Poe își intitula nuvela „analitică” (ratiocinative) – în sensul folosirii unei intrigi pur intelectuale, anume „identificarea intelectului analistului cu cel al adversarului său” (1). 
  • Da, dacă-l socotim un omagiu adus scriitorului Fernando Pessoa, autor și de povestiri polițiste, ce-l au ca personaj pe Abilio Fernandes Quaresma, detectivul-logician care „rezolvă problemele […] fără măcar să se mişte din fotoliu”, care rezolvă și el enigme ca, de exemplu, în povestirile Pergamentul furat sau (sic!) Scrisoarea magică (2).
  • Da, dacă folosim sintagma engleză who dunn it? (cine-a făcut-o?). Căci nu știm decât la final. Avem atâtea personaje că ne-mpiedicăm de ele și ne zăpăcesc de cap de nu mai știi cine e cine, cine ce face și de ce face? 
  • Am putea numi acest micro-roman și un „roman de mistere”, căci unul din personajele secundare, Alesteir Crowley, un autor real pe care scriitorul portughez Fernando Pessoa îl menționează în două articole, era poet, ocultist și om al misterului(3) , așa încât iată-l pe Alex. Leo Șerban să arunce destule elemente de ocultism, mai ales de ocultism livresc. 
3. Cum își construiește Alex. Leo Șerban romanul? 

Oricum am încadra această operă jucăușă a lui Alex. Leo Șerban, există o adevărată alchimie în metoda cu care își construiește intriga. Și, așa cum alchimistul își propunea să se dezvolte pe sine, și autorul nostru își adună noțiunile cele mai dragi – scriitori, opere, jocuri livrești, intertextualități. De exemplu:
  • Ia un scriitor favorit, argentinian celebru, Jorge Luis Borges, care a locuit în Buenos Aires, cunoscut pentru povestirile sale livrești pline de construcții fantasmagorice, din care una, folositoare lui Alex. Leo Șerban, este Borges și eu(4), în care personajul Borges nu e el, ci dedublarea sa. 
  • Ia un personaj, Franz Osberg (anagrama lui borges) – alias Peter sau Gerhard – care descoperă o scrisoare. El este urmărit de Interpol pentru că face negoț cu falsuri artistice (Alex. Leo Șerban a fost și curator de artă). Ei bine, ajuns în Buenos Aires, lui Oseberg acesta în mâini (de fapt, îi urcă în mâini) scrisoarea misterioasă din titlu. 
  • Mai ia un scriitor portughez celebru (postum), Fernado Pessoa, care a locuit în Lisabona, cunoscut ca inventator al așa-zișilor heteronimi, cu care-și semna operele, heteronimi cărora le construia și biografii ficționale. Astfel, îi avem pe Alvaro de Campos, Alberto Caeiro, Ricardo Reis, care-i ies tustrei din cap. 
Vă imaginați, că ar fi fost de neconceput ca vreunul dintre heteronimii lui Pessoa să se țină deoparte în timp ce Poetul se lansa în aventura vieții lui! Freneticul, poznașul de Campos, urmat spontan de naturalul și terestrul Caeiro și de sofisticatul Reis făceau cu schimbul – fiecare în partea lui de creier – în urmărirea deplasării transatlantice a cafenelei... (p. 135)    
  • Mai ia ideea unei întâlniri ucronice a celor doi scriitori în Buenos Aires, pe modelul întâlnirii – nereușite – dintre Marcel Proust și James Joyce. Doar că, deși în realitate Pessoa era cu unsprezece ani mai bătrân decât Borges, în momentul întâlnirii din carte, Borges este cel mai bătrân (are șaizeci și ceva de ani, iar Pessoa, patruzeci și ceva). Doar în ficțiune, orice e posibil.
  • Se mai inventează trei „mușchetari”, agenți de la Interpol, schilozi, dar porecliți de un șef cinefil cu numele unor personaje Ross Greenstreet, Greg Morley și Bob Ratoff. 
  • Se mai iau câteva idei: călătoria în timp și în spațiu prin forțe magnetice, o scrisoare misterioasă plină de litera „o”, o posibilă comoară. 
  • Se iau locuri cunoscute și dragi autorului, unde s-a retras în ultimii săi ani de viață: străzi din Lisabona și Buenos Aires. 
Cu câte personaje avem de-a face în micro-roman? 

După ce se iau cele de mai sus, se adaugă alte ingrediente și se amestecă într-o supă livrescă, de mai mare amuzamentul, astfel că găsim la un moment dat următoarea scenă care mie mi-a plăcut foarte mult, de m-a făcut cu capul: 

Într-un magazin de antichități din Buenos Aires, naratorul ne face să vedem următoarea scenă: o statuie obeză a lui Buddha, care-l are în brațe, ca în statuia Pieta a lui Michelangelo, pe personajul Franz Osberg. În fața scenei stau și se uită Borges și Pessoa. Vedem deci patru personaje: Buddha, Osberg, Borges și Pessoa. Dar, de fapt, sunt zece, căci în statuia lui Buddha mai stau ascunși, înghesuiți și transpirați, cei trei mușchetari, agenți de la Interpol: Ross, Greg și Bob. Să nu neglijăm capul lui Pessoa, în care sunt alți trei: Alvaro de Campos, Alberto Caeiro, Ricardo Reis. Plus Borges. Iar dacă socotim că Osberg e tot Borges, putem scădea unul și astfel, sunt nouă. 

Parafrazând titlul unei povestiri de Borges, acțiunea romanului se bifurcă, trifurcă, tetrafurcă, se pentafurcă, ca într-un joc logic, pe mai multe niveluri, de-ți trebuie o mare lucidez mental, să-ți dai seama ce înseamnă toate astea. 

De aici, vreau să subliniez două perspective comune oricărui roman polițist. 

UNU. Enigma ca joc mental 
„Toată încâlceala – în cazul romanului nostru, bifurcațiile, trifurcațiile, tetrafurcațiile etc. – e, pur și simplu, rodul minților noastre. Cu cât ne-am adâncit în poveste, cu atât a devenit mai complicată. Suntem ca acul în carul cu fân, străduindu-ne să ieșim la suprafață; dar fânul e propria noastră imaginație, alimentată constant de informații.” (p. 224) 
În romanul Litera din scrisoarea misterioasă, acul e, firește, o literă, litera „o”. Literă teroretic ascunsă, însă vizibilă peste tot pe tot parcursul romanului: în Pessoa, Borges, Lisabona, Buenos Aires etc., până la Leo Șerban. Ce se întâmplă cu această literă, aș face prea multe spoilere. 

Doar amintesc o idee importantă, idee preluată de la Edgar Allen Poe, din povestirea lui cu scrisoarea: aceea că, pentru a ascunde un lucru, cea mai simplă metodă este de a-l pune cât mai la vedere. Iar pentru zilele noastre – romanul lui Alex. Leo Șerban poate fi o operă deschisă rescrisă a lui Edgar Allan Poe – „cea mai bună cale de a ascunde informații este aceea de a furniza prea multe informații”(5). 

Să preluăm această idee și în viața noastră și să căutăm ce se ascunde dincolo de prea multele informații ce ne bombardează viața. 

DOI. Nivelurile narative ale romanului polițist 

În mod analitic, ratiocinative, pot întocmi următoarea schemă, similară majorității romanelor polițiste (6): 
Autor concret (persoana autorului Alex. Leo Șerban, persoana lui Fernado Pessoa, a lui Poe, a Agathei Christie)
______________________________________________________________
↓ Autorul abstract cu nume fictiv (pseudonimul autorului, Alexander Search, Adson de Melk (Numele trandafirului), orice heteronim al lui Pessoa) 
↓ Naratorul (omniștient) 
↓ Povestirea ca atare, universul povestit (intriga fictivă): Toate personajele care caută dezlegarea enigmei 
↓ Universul citat (locurile reale ale povestirii, unele persoane reale) 
↓ Narantul (dr. Watson, cǎpitanul Arthur Hastings) 
↓ Cititorul abstract – căruia i se adresează autorul abstract (un cititor ideal care ar cunoaște referințele și care ar urmări toate informațiile care duc la informația esențială 
↓ Cititorul concret (eu, tu, el, ea) 

Închei, invitându-vă să citiți această mică operă postumă a lui Alex. Leo Șerban, cunoscut la noi mai mult în calitate de critic de film, jurnalist cultural, traducător, dandy invertit, iar, în cazul de față, autor de novella enigmistică. Și – doresc să amintesc, ca bloggăr, unul dintre puținii intelectuali de elită români, ce s-au aplecat de timpuriu asupra fenomenului online – forumuri, bloguri, twitter.

__________________________________
Note:
(1) Scrisoarea furată, în E. A. Poe, Misterul lui Marie Roget, Ed. Polirom, Iași, 2008, trad. Liviu Cotrău, p. 210.
(2) A se vedea volumul Fernando Pessoa, Quaresma, descifrator, Ed. Humanitas, Buc., 2016. 
(3) [Oare Aleister Crowley a fost asasinat? Interviu cu Fernando Pessoa], în Cronica vieții care trece, Ed. Humanitas, București, trad. Dinu Flămând, p. 176. 
(4) Borges și eu, în Jorge Luis Borges, Opere 2, Ed. Univers, Buc., 1999, p. 162
(5) Alex. Leo Șerban, Litera din scrisoarea misterioasă, Ed. Polirom, Iași, 2011, trad. din limba engleză de Antoaneta Ralian, p. 224. 
(6) După Jaap Lindvelt, Eseu de tipologie narativă, Corti, 1981, ap. Bernard Valette, Romanul, Ed. Cartea românească, Buc., trad. Gabriela Abăluță, p. 123.

6 aprilie 2022

„o vară cu montaigne“ de antoine compagnon


antoine compagnon, o vară cu montaigne
 editura cartea românească educațional, iași, 2022, 140 36 lei 

când în 2016, băgat în citirea și traducerea lui Montaigne, citisem și cărțulia criticului antoine compagnon un été avec montaigne și când, tot în același an, îl ascultam pe autor în direct la humanitas cișmigiu și institutul francez, nu mă gândeam că, cinci ani mai târziu, voi traduce această carte în românește.

căci, în concediul de vară al anului trecut, m-am apucat de plăcere la această traducere, încurajat de editoarea simona modreanu de la iași. nu mai spun cu ce bucurie am făcut-o, admirându-l atât pe autor - între timp membru al academiei franceze, specialist în proust și montaigne - cât și pe cel despre care vorbește.

cartea este transpunerea unei emisiuni de vară la postul de radio france inter, (varianta radiofonică a cărții poate fi ascultată aici) pe câteva teme - în capitole scurtisime - pe care eseistul renașterii le tratează în Eseurile sale: conversație, schimbare, canibalii indieni, călărit, căderea unui dinte, despre un hermafrodit, coșmar, război și pace, cititoare, prieteni, cărți etc.

probabil reușita cărții constă în comentarea scurtă, AMUZANTĂ și pe înțelesul tuturor a acestor teme.  

cartea a avut un tiraj care-a depășit 250 000 de exemplare!
Să aleg în jur de patruzeci de pasaje formate doar din câteva rânduri, cu scopul de-a le comenta pe scurt, arătându-le în același timp și profunzimea istorică și relevanța actuală părea un pariu pierdut de la început. Trebuia oare să aleg pagini la-ntâmplare, așa cum făcuse Sfântul Augustin când deschidea Biblia? Sau să cer unei mâini necunoscătoare să le-aleagă? Să trec în galop prin marile teme ale operei? Sau să ofer o imagine de ansamblu a bogăției și varietății ei? Ori să mă mulțumesc a mă limita doar la unele din fragmentele mele preferate, fără să-mi fac prea multe griji despre unitate sau exhausitivitate? Așa încât, până la urmă, le-am făcut pe toate, fără ordine sau premeditare.

2 aprilie 2022

Despre traduceri: „Al doilea sex“ de Simone de Beauvoir


a apărut recent la editura humanitas o traducere nouă din „al doilea sex“ de simone de beauvoir, așa-zis manifest al feminismului. prima traducere, din 1998, de la editura univers - la care a contribuit fundația soroș - e o raritate prin anticariate și se vinde la prețuri neverosimile.

e bine că s-a reeditat, evident. probabil că ediția va avea tot un preț mare, poate va fi și cartonată, pentru a rupe gura cumpărătorului de cărți de lux. 

obsedat însă de traducerile de la noi, am luat cele două ediții - a volumului 2 - și le-am comparat cu originalul. traducerea de la univers aparține dianei bolcu. cea de la humanitas aparține iulianei glăvan și cristinei balinte


concluzii:

traducerea de la editura univers este mai fidelă originalului, îi menține majoritatea cuvintelor, în vreme ce la editura humanitas unele cuvinte sunt „neaoșizate“ - poate pentru că trebuia să se diferențieze prin ceva, ca să nu fie identică: 

  • pietrificat pentru pétrifier (la humanitas, încremenit)
  • fuziune pentru fusion (la humanitas, contopirea)
  • stadiu pentru stade (la humanitas, etapă)
  • declară pentru déclarent (la humanitas, spun)
  • împiedica pentru trébacher (poticni) - (la humanitas, poate interveni ceva - sic!)
  • menține perfectul compus (i-a amuzat) pentru a amusé (la humanitas e la prezent, îi amuză)
preferința mea rămâne pentru prima variantă, menținându-mi impresia că citesc chiar originalul. 

ceea ce nu prea înțeleg de ce-a fost nevoie de două traducătoare și două redactoare ca să se-nlocuiască doar câteva cuvinte dintr-o traducere veche!

27 aprilie 2019

„roata plăcerilor“ de valeriu gherghel

valeriu gherghel

roata plăcerilor.
de ce n-au iubit unii înțelepți
cărțile?
ed. polirom, iași, 2018
260 pag. broșate
coperta de radu răileanu
o apologie pentru citit plină de farmec

cine nu-l știe pe valeriu gherghel ca universitar ieșean, poate-l știe ca blogăr, de aici: http://filosofiatis.blogspot.com/.
deși hermeneut și epistemolog, acest volum este un mănunchi de eseuri destinate celor care practică cititul.

numitorul comun al eseurilor este lectura, mai precis ce rol are ea în viața individului. citim de plăcere? învățăm ceva din cărți? dacă da, ce anume? ne este de folos cititul? cum s-au raportat alții, din trecut, la cărți?  ce credeau seneca, emerson, borges, montaigne ș.a. despre cărți? trebuie să cumpărăm cărți sau să ne dispensăm de ele? trebuie să mergem până la capăt cu o carte sau nu, dacă nu ne place? cum alegem cărțile bune? trebuie să recitim și dacă da, de câte ori?

este uimitor cum, prin hățișul atâtor întrebări, valeriu gherghel își compune eseurile într-un stil prietenos și erudit, și - ceea ce mi-a plăcut cel mai mult - auto-ironic. 

autorul eseurilor pare a nu se lua pe sine în serios - în cel mai bun stil montanian. însă, urmărindu-i subiectele atât de variate și urmărite cu atâta grație livrescă, nu ai cum să nu ți-l socotești maestru într-ale lecturii și să te așterni pe propriile gânduri.

cel mai mult mi-a plăcut penultimul eseu - știu pentru că am văzut cu ochii mei. mai precis, despre rolul cărții ca experiență nemijlocită, în sine, pentru cel ccare o citește. indiferent dacă e ficțiune sau chiar minciuni prăpăstioase fără legătură cu realitatea - nu înseamnă că este mai importanța decât experiența empirică. până la urmă, e important cu ce te alegi, și nu cum anume te alegi.

Lectura este o experiență propriu-zisă, face parte din viață, este o formă de a trăi activ, ne modifică, chiar dacă nu ne dăm seama de asta (p. 230)

în fine, o carte de eseuri livrești frumoasă și pasionant de interesantă.
fapt recunoscut de cititori printr-o a doua ediție.




14 martie 2019

„consolările filosofiei“ de alain de botton

alain de botton

 consolările filozofiei
 (the consolation of philosophy)
 editura vellant, bucurești, 2018
traducere de radu șorop
278 pag. broșate
copertă: claudia pascu

cum ne ajută filozofia?

după primele pagini, în care este vorba despre socrate și epicur, am scăpat cartea din mână de uimire - îmi plăcea enorm:


socrate

alain de botton, scriitorul elvețian stabilit la londra, îmi povestea cum socrate nu s-a speriat când a fost condamnat la moarte de către imbecilii jurați atenieni - a respectat adevărul lor, așa cum îi sfătuia pe alții să respecte adevărul său. știa că va fi urît de cei care le va sparge certirudinile.

care era adevărul lui socrate? acela obținut prin întrebările simple, care să ucidă ideile primite de-a gata. gata să fie suspect cu orice prejudecată și idee pre-concepută, socrate învăța singur sau împreună cu ceilalți să gândească singur.

ȘTIU CĂ NU ȘTIU NIMIC, adică nu sunt sigur nici de părerile mele, darmite și de cele pe care alții mi le inculcă.

epicur

epicur trăia CU PRIETENII, în LIBERTATE, și avea tot timpul să REFLECTEZE la sine - acestea erau secretele fericirii lui. și, într-adevăr, aceste ingrediente puțin costisitoare pot duce la o viață fericită.


ediția princeps

doar că, cu ceilalți filozofi - seneca, montaigne, shopenhauer și nietzsche - de botton nu m-a mai convins că știe ce vrea să-mi spună. în afară de crâmpeie din viața acestor filozofilor, nu m-a mai convins că mă poate învăța ce și-a propus: să mă consoleze pentru frustrare, pentru inadecvare, pentru inimă rănită, pentru dificultăți.

oricum, o bună introducere populară în filozofia cu ștaif.




19 aprilie 2017

„friedrich nietzsche“ de ivo frenzel

ivo frenzel
friedrich nietzsche
editura teora, bucurești, 1997
 traducere de carmen oniți
 175 pagini broșate
coperta de valentin tănase
o monografie rowolt - scurtă și bună

deși friedrich nietzsche scria în ecce homo că „una sunt eu, alta sunt cărțile mele“, cunoașterea vieții filozofului ajută la înțelegerea filozofiei sale.

cum anume fiul unui preot a ajuns să fie capul de pod al criticii moderne a creștinismului? cum anume un profesor de filologie clasică a ajuns unul dintre întemeietorii filozofiei moderne? cum anume un spirit liber și independent a ajuns să înnebunească și să moară îngrijit de sora sa?

profesorul ivo frenzel structurează viața lui nietzsche în 4 etape, de câte zece ani:

  1. cei zece ani de educație și formare: de la intrarea la liceul pforta și ultimul semestru la leipzig
  2. zece ani de profesorat la universitatea din basel
  3. cei zece ani de la renunțarea la catedră din cauza bolii, dedicate promenadelor și creației
  4. cei zece ani de nebunie
curiozități:
  • a început să-și scrie memoriile încă din școală;
  • voia să se însoare doar din interes - ca să-l îngrijească cineva: a avut 2 variante: olandeza mathilde trampedach și rusoaica lou salomé;
  • în armată a căzut de pe cal și a fost lăsat la vatră, apoi s-a înrolat în războiul franco-prusac și s-a îmbolnăvit de dizenterie;
  • în sistemul universitar pe care nietzsche-l acuza de îngustime, acesta a fost promovat profesor la 24 de ani, încă dinainte de-a da doctoratul, doar pe baza articolelor filologice scrise, fără examene sau formalități;
  • banii îi erau asigurați dintr-o pensie de 3000 de franci pe an cca fost profesor, apoi ca moștenire a unui unchi bogat.
ediția originală din 1966
interesant mi s-a mai părut faptul că opera cu adevărat importantă a lui nietzsche începe cu omenesc, prea omenesc (1878). apoi:
aurora (1881)
știința voioasă (1882)
așa grăit-a zarathustra (1884)
dincolo de bine și de rău (1886)
genealogia moralei (1887)
amurgul idolilor (1888)
anticristul (1888)
ecce homo (1888)
după care înnebunește. restul fragmentelor sunt publicate postum cu titlul dat de editori voința de putere.

nietzsche artilerist



22 mai 2016

„manualul“ de epictet

epictet
antidepresiv la purtător. manualul
eγχειρίδιον
ed. seneca lucius aenneus, buc., 2015
traducere de ioana costa
62 de pagini broșate
copertă și viniete de iulia costache
„antidepresiv la purtător“. patru chestii

1. lăudabilă inițiativa editurii seneca de a relua în traduceri noi operele filozofice ale filozofilor greci stoici - seneca, și prin acest volumaș, pe epictet.

2. și mai de lăudat este formula dinamică și „interactivă“ a cărții, cu viniete ce dinamizează textul și cu rânduri pentru notat - fiecare cum e la el.

3. prefața lui andrei pleșu poartă mesajul reluării filozofiei de început, aceea cu scop practic, ca o căutare a unui mod de viață ideal. și nu, ca azi, filozofia ca discuții specializate despre concepte intelectuale și sterile.

4. este remarcabil efortul clasicistului ioanei costa - de care, din păcate, andrei pleșu se va distanța în traducerea unei opere a lui dimitrie cantemir -  de a relua iniția traduceri latine celebre (cato, plinius, și opera completă din seneca) dar și din greacă (din biblia din 1688, din septuaginta) cum e în cazul de față.

traducerile ioanei costa se caracterizează printr-o actualizare de bun simț a vocabularului filozofic, nimerită cititorului contemporan.

despre o altă traducere a manualului, am scris aici.

este și cazul traducerii de față, a treia în limba română.

ce-am învățat din „manualul“ lui epictet?

la această nouă lectură, am învățat:
  • faptul că sunt singurul responsabil de fericirea sau nefericirea din viața-mi proprie 
  • faptul că gândurile sunt cele care mă fac fericit sau nefericit - adică totul stă la mine în cap.
  • faptul că pot trece prin orice tragedie, dacă știu cum să mă gândesc despre ea.
  • faptul că nu pot fi cu adevărat liber, dacă depind de dorințe și de lucruri ce depind de alții.
  • că cel mai important este cum mă prețuiesc eu, și nu cum mă prețuiesc alții.
  • faptul că orice se plătește.
  • să aflu la ce mă pricep și să nu mă bag unde nu-mi fierbe oala.
  • tot ce fac, să fac acum.



22 martie 2016

„principele“ de niccolò machiavelli

niccolò machiavelli
 principele
(il principe)
ed. minerva, buc., 1995, col. bpt, ed. II
traducere de nicolae luca
 142 pagini broșate
coperta de dumitru verdeș
ce e, de fapt, politica?

în ciuda celor care mai cred că politica e ceva care duce la eradicarea sărăciei, la ajutoare sociale pentru săraci sau la lupi și miei îmbrățișați - cartea lui niccolò machiavelli îi aduce cu picioarele pe pământ.

politica înseamnă exercitarea puterii asupra unei comunități de oameni, care acceptă sau nu pe cei care-i conduc.

în jurul acestei definiții se-nvârte cărțulia geniului florentin, care înfige pentru prima oară sula raționalului în broderia de borangic a visătorilor utopici, ce-așteptau o împărăție a lui dumnezeu pe pământ cu îngerași și fecioare despletite.

surprinzător, și la noi, din păcate și-n mediul intelectual, politica e-nțeleasă nu diferit ca-n evul mediu - unii așteaptă vreun mesia, alții haiducie (luarea de la bogați și darea la săraci), alții dejucarea de comploturi oculte zeitgeist-iste cu finaluri apocaliptice.


liniuța de realism a lui niccolò machiavelli

cartea lui machiavelli e un hat trick scos după câteva luni, în 1513, drept pleașcă principelui lorenzo al II-lea de medici, ca acesta să-și miște curul pentru-a unifica italia - cu state puternice și frumoase, dar caftite și cucerite de fiecare dată între ele, ori de franceji sau engleji. (desigur că lorenzo nu va face nici o brânză, însă fiica sa va reuși să facă una puturoasă, în stil franțuz, devenind regina franței - caterina de medici - unul dintre cele mai puternici oameni ai lumii timpului său).

soluția lui machiavelli se rezumă la cunoașterea realității concrete (realtà effettuale) și a comportamentului oamenilor - acestea două sunt singurele metode de a reuși în politică.

capitolele, intitulate în latinește, cuprind teme referitoare la cum să..., pe raționamentl:
  • lucrurile stau așa 
  • principele trebuie să facă așa - și aici e descrisă tehnica/regula
  • exemple negative: uite cum au greșit unii, nerespectând tehnica
  • exemple pozitive: uite cum au reușit alții, respectând tehnica
viziunea lui machiavelli asupra conducerii nu se bazează pe pe principii morale (există oare principii sau moralitate în politică??), ci pe tactici și strategii raționale, care să compenseze „soarta (fortuna)“ și „vremurile“ - noțiuni mentale fetiș ale evului mediu. asemeni lui sun tzî (un modern avant la lettre), machiavelli renunță la religiosul antic și medieval și introduce raționalul modern: Mi s-a părut mai potrivit să mă îndrept spre adevărul concret al faptelor (verità effettuale) decât spre simpla lor închipuire. Căci mulți și-au imaginat republici și principate care nu s-au văzut vreodată și pe care nimeni nu le-a cunoscut să fi existat în realitate. (p. 79)


coperta unei ediții franțuzești
iată câteva idei machiavelice:
  • sunt 2 feluri de principate: unele ereditare (conduse de dinastii), altele noi, cu conducători noi. ultimele se împart în cele care au o nobilime ereditară și cele care au o autoritate nouă, din slujitori puși de conducătorul cel nou. ultima situație e favorabilă pe termen lung. 

  • ocuparea militară a unei țări are succes, dacă este sprijinită din interior, iar o conducere lungă presupune neschimbarea legilor și neînrăutărțirea dărilor (p. 9) de asemenea, conducătorul trebuie să nu conducă de departe, ci să se mute în țara cucerită. sau, și mai bine, să trimită coloniști și să sprijine popoarele vecine.

  • conducerea statelor cucerite se face astfel: a) fie îi distrugi pe toți; b) te așezi acolo; c) îi lași în pace, dar iei o parte din venit și pui o administrație restrânsă, să ți le ții prietene. a) & b) sunt de cel mai mare succes

  • soarta te poate face principe cu ușurință, însă nu-ți păstrează și puterea

  • dacă e să faci cruzimi, remeditează-le bine, fă-le o singură dată pe toate, apoi recâștigă oamenii și fă fapte bune; faptele bune trebuie făcute încet, ca oamenii să le simtă gustul timp îndelungat (p. 47)

  • pentru că oamenii nu vor a fi conduși și asupriți, iar cei puternici vor s-o conducă și s-o asuprească. din acest conflict vine: a) principatul; b) libertatea; c) dezordinea. 

  • trebuie ocolite trupele de mercenari, și aleasă armata din popor; principele în război trebuie să meargă el personal și să se pună în fruntea trupelor. o armată bună înseamnă aliați buni

  • odată cucerirea făcută, trebuie dezarmați și aliații, și cei cuceriți, și menținută doar propria armată

  • pregătirea pentru război pe timp de pace este vânătoarea

  • de dragul statului, principele trebuie să-și asume și fapte rele: Să nu-i pese dacă va săvârși acele păcate fără de care i-ar fi greu să salveze statul (p.80) 

  • pentru a evita comploturile, trebuie să nu te faci urât - că mereu cel ce uneltește crede că-i va mulțumi pe ceilalți

  • cele mai dese greșeli sunt acelea ce țin de alegerea oamenilor. 

iată și câteva citate:

Pe oameni ori trebuie să-i amăgești, ori să-i nimicești de tot, întrucât ei se răzbună pentru cel mai neînsemnat rău, nefiind, în schimb, în stare s-o facă pentru altele mai grave. (p.11)

De război nu ai cum scăpa, ci doar îl poți amâna spre paguba ta. (p. 17)

Zicându-mi cardinalul de rouen că italienii nu se pricep la războaie, eu i-am răspuns că francezii nu se pricep la politică. (p. 18)

Firea omului e schimbătoare. E mai ușor e să-l convingi de ceva, dar mai greu e să-l ții în această convingere. de aceea e bine ca totul să fie rânduit în așa fel, încât, atunci când oamenii n-o să mai creadă, să fie posibil să-i obligi s-o facă. (p. 29)

Idealul poporului e mult mai drept decât al celor puternici. (p. 49)

Poporul nu cere altceva decât să nu fie asuprit. (p.50)

Un principe are nevoie de prietenia poporului, pentru că altfel, în vremuri vitrege, nu va găsi scăpare. (p.50)

Un principe nu trebuie să aibă nici un țel, nici un alt gând, nici o altă grijă decât cea a artei războiului, a organizării și a disciplinei cerute de acesta. Căci este singura artă care se cuvine să fie cunoscută de cel care comandă. (p.75)

E mai sigur să fii temut, decât iubit. Principele trebuie să se facă temut în așa fel încât, dacă nu-și câștigă dragostea supușilor, cel puțin să le evite ura. (p. 86)

Omul uită mai curând moartea propriului tată decât pierderea averii. (p. 87)

Există două feluri de a lupta: unul care se sprijină pe legi, celălalt, pe forță. Primul e propriu oamenilor, al doilea, animalelor. Dar fiindcă deseori cel dintâi nu ajunge, e bine să ne folosim și de al doilea. (p.89)

Faptele oamenilor și, mai cu seamă cele ale principilor pentru care nu există un judecător suprem care să le judece, trebuie privite numai prin prisma scopului. Prin urmare, e necesar ca un principe să facă în așa fel încât să învingă și să-și păstreze statul. (p. 91)

Cea mai bună fortăreață care poate exista este aceea de a nu fi urât de popor. (p. 110)

Oamenii se vor dovedi totdeauna răi, numai dacă o nevoie oarecare nu-i va preschimba în bine. (p. 121)

Oamenii sunt mai degrabă cuceriți de lucrurile prezente decât de cele trecute și când află ceva bun în cele prezente , se bucură de aceasta și nu mai caută nimic altceva. (p. 122)

Fericit e cel care se pricepe să se dea după vremuri și nefericit cel care nu se pricepe. (p. 126)

E mai bine să fii violent decât prevăzător, întrucât soarta e ca și femeia: dacă ții să o stăpânești, trebuie să o bați și să o contrazici. (p.128)


cuvânt înapoi despre ediție:

traducerea italienistului nicolae luca este, din câte știu, ultima traducere în românește, posterioară celei din 1960, a ninei façon, reluată de editura humanitas în ediția bilingvă din colecția „biblioteca italiană“.

apărută în ediția poche a bibliotecii pentru toți de la minerva, traducerea lui nicolae luca este foarte bună, accesibilă, deloc arhaizantă sau înfrumusețată „estetic“.
păcat că fonturile puchinoase ale ediției fac lectura dificilă.


niccolò machiavelli

22 septembrie 2015

„despre servitute“ de étienne de la boétie

étienne de la boétie
despre servitute
 (discours de la servitude
volontaire ou le contr'un)
editura all, bucurești, 2014
traducere de liliana urian
 66 pagini broșate
 coperta de alexandru novac
étienne de la boétie a fost un copil minune al vremii sale, contemporan cu michel de montaigne. multă vreme a fost cunoscut doar prin intermediul acestei prietenii.

în afară de 29 de sonete publicate de însuși montaigne în cartea întâi a eseurilor, de la boétie a mai scris o lucrare politică, discurs despre servitutea voluntară (la vârsta de 22 de ani). pe lângă asta, traduce din greacă pe xenofon, plutarh, vergilius și ariosto. moare la 32 de ani.

discursul despre servitutea voluntară 

cartea se-nvârte în jurul întrebării lui étienne de la boétie - ce anume îi face pe oameni, în colectivitate, să accepte tirania?

Ce viciu îngrozitor e ăsta, să vezi nenumărați oameni, nu doar că se supun, ci că slujesc, nu că sunt guvernați, ci că sunt tiranizați, neavând nici bunuri, nici părinți, nici copii, nici măcar propria lor viață? (p.10)

el găsește două motive:
  1. unul este obișnuința - ne obișnuim cu tirania și uităm beneficiile libertății
  2. celălalt este educația - unii oameni se nasc sclavi și sunt crescuți ca atare.
după ce stabilește cauzele, étienne de la boétie militează pentru nesupunerea civică în fața tiraniei, o nesupunere pașnică prin care instrumentele prin care tiranul își construiește puterea îi sunt retrase:

Fiți hotărâți să nu mai slujiți și veți fi liberi. Nu vă cer să-l împingeți, să-l zdruncinați [pe tiran], ci doar să nu-l mai susțineți, și-l veți vedea cum se prăbușește sub propria greutate și se sfarmă, asemenea unui colos al cărui soclu a fost distrus. (p.18)


coperta unei ediții italiene

la fel ca montaigne, și étienne de la boétie face excursuri în istorie, mai ales în cea antică. însă, e diferit de primul prin faptul că-și menține ideea călăuzitoare, pe când montaigne alunecă ușor de la una la alta. 

astfel, mai vorbește despre piramida de putere pe care și-o construiește tiranul în jos, cu lingării săi, până la nivelul poporului. mai vorbește și despre intelectuali care, deși ar trebui să fie călăuzitori, rămân dispersați și impotenți:

Cărțile și cugetarea le dau oamenilor, mai mult decât orice altceva, sentimentul demnității lor și forța de a urî tirania... Zelul și pasiunea care, în ciuda împrejurărilor, mai cred în libertate rămân în general fără efect pentru că, oricât de numeroși ar fi, nu se pot pune de acord. Tiranii le iau libertatea de a face, de a voi, și chiar de a gândi, astfel că rămân singuri cu visele  lor. (p.35) 

alte citate:
  • Poporul ignorant a fost dintotdeauna așa: vesel și dezmățat când e vorba de plăcerea pe care n-o poate obține în mod onorabil; insensibil când e vorba de nedreptatea și durerea pe care nu le poate îndura cu demnitate. (p.41)
  • nu poți fi prieten cu un tiran, prietenia presupune egalitate: Aceasta înflorește în egalitate (p.62)
una peste alta, cărțulia este foarte vie și proaspătă, uimitor pentru o scriere de secol 16. și ceea ce este surprinzător, este foarte actuală.

statuia lui la boétie din sarlat 

31 august 2015

„agonia erosului şi alte eseuri“ de byung-chul han

byung-chul han
agonia erosului și alte eseuri
(müdigkeitsgesellschaft.
 transparenzgesellschaft.
agonie des eros)
 editura humanitas, bucurești, 2014
 traducere de viorica nișcov 
180 de pagini broșate
 coperta de angela rotaru
exerciții teoretice de filozofie dualistă 

autorul este un fenomenolog - de origine sud coreeană - pe linia lui heidegger (și-a făcut un doctorat despre), dar familiarizat și cu baudrillard sau badiou.

intenția cărții sale - o culegere de eseuri - este să opună. în toate eseurile, preocuparea este diagnosticul societății postmoderne în termeni duali, gen societate pozitivă vs. negativă; multitasking vs. trăire vs experiență, pornografie vs. erotism etc.

punctul slab al cărții - și al tuturor cărților de filozofie teoretică - este atotsuficiența diagnosticării și lipsa unor posibile remedii, sau măcar paliative împotriva stării de fapt constatate. cu alte cuvinte, exprimăm niște stări de fapt prin numire, le opunem altora, doar de dragul unui narcisism al inteligenței, de jonglare cu termenii unui argou filozofic, fără a ieși din el.

probabil, singura soluție implicită a unei astfel de cărți este de a te așeza deoparte să te întrebi: nu era mai bine înainte?

dincolo de jargonul filozofic fenomenologic, iată ce idei am străvăzut cu limpezime - și aici e meritul traducătoarei viorica nișcov:

societatea oboselii:
  • există în societate un exces de pozitivitate - totul este prea mult, există o „obezitate a sistemelor“ (baudrillard), iar corpul nu ştie să se apere de ceva egal, care devine supra (supraperformanţă, supracomunicare, supraproducţie) - singura reacţie a corpului este boala neuronală: Bolile neuronale ale secolului XX urmează, ce-i drept, la rândul lor, o dialectică a pozitivităţii. Ele sunt stări patologice reductibile la un exces de pozitivitate. (p. 17) 
  • singura revoltă pe care o mai poate avea singularul împotriva globalului este terorismul (p. 20)
  • civilizaţiei societăţii disciplinare (analizată de foucault) i se opune, acum, civilizaţia societăţii performanţei. „a-nu-avea-voie“ e înlocuit cu „a putea“. prima producea smintiţi şi infractori, a doua produce depresivi şi rataţi. depresia se produce, pe de-o parte, la om, din extenuarea efortului de a trebui să devină el însuşi / de a şti să-şi utilizeze perfect resursele; pe de altă parte, din coerciţia unei „libertăţi“ pe care el înuşi şi-o asumă (el se auto-exploatează). (pp. 21-26)
  • multitasking-ul înseamnă o hiperatenţie - o atenţie „plană“, o vigilenţă animalică ce angoasează - ce nu mai lasă loc relaxării, nu mai lasă loc unei plictiseli, a unei contemplări, a unei uimiri - din care ieşim din noi, ne cufundăm în lucruri şi putem crea.(p. 27)
  • nu mai stăm pe gânduri ca înainte, ci dorim să gândim întruna (p. 43)
  • oboseala distruge solidaritatea & comunicarea, și trebuie transformată în refuz. (p. 55)

societatea transparenței:
  • imaginile transparente (fără dramaturgie, scenografie, coregrafie) devin pornografice (p. 59)
  • taina, secretul, intimul (caracteristici „naturale“ ale lumii de ieri) sunt distruse astăzi de transparență (p. 62)
  • transparența se opune adevărului (p. 69), prin acumularea pozitivă de informații; or, adevărul presupune o negativitate, separându-se de falsitate
  • societatea expusă este o societate pornografică, în care totul este întors în afară, dezvăluit, dezgolit, dezbrăcat și expus. (p. 73)
  • kafka: fotografiem lucrurile ca să le alungăm din minte. povestirile mele sunt un fel de închidere a ochilor. (apud barthes) (p. 93)
  • societatea teatrului a luat sfârși odată cu societatea pieței (p. 101)
  • controlul lui foucault este înlocuit cu „libertatea ca control“: totul este la discreție, fiecare se expune de bună voie controlului, închipuindu-și că face asta din libertate. (p. 123)

sursa
agonia erosului:
  • sinele fiecăruia se narcisifică (totul pentru sine, până la „prăbușirea în sine“, depresia), iar celălalt, diferitul dispare de dragul sinelui (p. 127)
  • vechiul eros dispare, căci acela îl scoate pe subiect din el și îl atrage spre celălalt (p. 129)
  • coerciția exterioară este înlocuită de coerciția interioară (depresia, vina, burn out
  • sexul este performanță, este contract, proiect (vezi cincizeci de umbre ale lui grey, unde durerea este delectabilă) și nu ca înainte, când era rănire și pasiune (p. 139)
  • în cazul iubirii sacralizate, teologia lasă locul terapiei. (p. 145)
  • corpul nu are nici un sens, decât acela de marfă expusă (p. 156)
  • fantezia a dispărut, în favoarea informației; ca specie, fantezia erotică a dispărut în favoarea pornograficului (p. 161)
  • teoria (oferitoare de sens) este înlocuită de acumularea de informații (fără sens), de știința bazată pe date (p. 172)
până la urmă, cartea este o radiografie fenomenologic-postmodernă a societății de secol 21. poate fi citită ca un duș rece, dacă nu l-ați citit pe baudrillard.



2 februarie 2015

„despre farmecul lucrurilor plictisitoare“ de alain de botton

alain de botton

despre farmecul lucrurilor plictisitoare 
(on seeing and noticing) 
ed humanitas, buc., 2006
traducere de florina pîrjol
101 pagini broșate 
coperta de i. dragomirescu mardare
cu plictiseală despre plictiseli

o cărticică scrisă în stilul alert și dăștept al lui alain de botton, dar destul de slăbuță. așa cum îi arată și titlul în engleză, sunt notații fugare, ca de jurnal, despre niscaiva chestii ce-i gâdilă piticii. aici de botton pare un fel de paler.

evident că sunt și lucruri mai consistente, de pildă eseul despre utilitatea muncii, în care sfârșește cu ideea că, oricât s-ar da cu capul de pereți, motivaționalii cu cărțile de dezvoltare mănâncă rahat afirmând că munca te face fericit. muncind, nu suntem decât niște mijloace în procesul obținerii unui profit.

o perspectivă nouă mi-a adus mini-eseul despre călătorii - despre cum anume aeroporturile, trenurile pot fi mijloace, împrejurări de a ne scoate din cotidian. de pildă, rapiditatea zborului ne poate inspira să ne imaginăm că și noi ne-am putea ridica deasupra multor lucruri care ne-au copleșit. (p.27), ne dă perspective zeiești sau vulturești asupra lumii, prezența norilor ne dă gusturi diferite ale mâncării din avion.

Norii aduc liniște. Sub noi se află dușmani și colegi, locurile spaimelor noastre și al necazurilor noastre; toate sunt acum infime, sunt zgârieturii făcute pe pământ. Poate că știm destul de bine această veche lecție de perspectivă, dar rareori pare la fel de adevărată ca atunci când stăm lipiți de fereastra rece a avionului, aeronava noastră, profesor de filozofie profundă. (p.29)

despre pictura de jos, femeie pregătind pâinea cu unt pentru băiatul ei de pieter de hooch este vorba în carte.


sursa

13 ianuarie 2015

taoisme filozofice 3

urmare de aici și de aici.

recitind zhuang zi, am găsit o formidabilă (și funny) fomulare a anti-raționalității, mai precis a relativității limbajului și a argumentării.
chinezii au gândit asta în sec. iv - iii a.C., iar la noi a trebuit să treacă 2000 de ani, până să apară wittgenstein să ne filozofeze despre asta:


[Într-o dispută], de vreme ce m-ai făcut să discut cu tine și m-ai învins, oare ceea ce spui tu e adevărat și ceea ce spun eu este fals?
Dar dacă eu te înving și tu nu mă învingi, oare ceea ce spun eu este adevărat și ceea ce spui tu este fals? 
Oare afirmația unuia este adevărată și a celuilalt falsă? 
Oare ambele afirmații sunt adevărate sau false? 
Eu și cu tine nu vom putea ști aceasta și atunci un al treilea fără îndoială nu va înțelege nimic. Pe cine să pun să judece? 
Dacă pun pe cineva care îți împărtășește gândurile, de vreme ce este așa, cum poate fi el corect? 
Dacă pun pe cineva care îmi împărtășește [mie] gândurile, de vreme ce e este așa, cum poate fi el corect? 
Dacă pun pe cineva care împărtășește alte gânduri, de vreme ce este altfel decât noi, cum poate fi el corect? 
Dacă pun pe cineva care gândește ca noi amândoi, de vreme ce este așa, cum poate fi el corect? 
Așa stând lucrurile, cum eu, tu și acela nu putem cunoaște Adevărul, se cuvine oare să așteptăm pe un altul să judece?

zhuangzi, călătorie liberă, cap.2, editura humanitas, buc., 2009, trad. luminița bălan și tatiana segal, pp.69-70


zhuang zi visând că-i fluture (sursa)

6 ianuarie 2015

taoisme filozofice 2

urmare de aici.

lao zi

considerat după unii, doar întruchiparea legendară a cărții despre Dao și Putere, lao zi este al doilea fondator al taoismului originar.

fel ca zhuang zi, Dao poate fi atins numai prin inacțiune (wu wei), dar nu aceea a lenei, ci a încetării comportamentului învățat în societate, prin educație, care presupune acțiune dirijată, agresivă, intenționată. soluția este să lași să acționeze Puterea (de) invizibilă a lui Dao.

singura asemănare a acestui comportament este cel din pruncie, așadar să ne întoarcem la origine, la starea noastră naturală.
Eu însă liniștit mă păstrez și nu dau nici un semn,
precum copilașul care nu știe încă să zâmbească,
obosit, ca și cum nu s-ar mai afla loc de întoarcere.
Toată lumea are prisos, doar eu singur parc-am pierdut totul,
o! eu, cel cu mintea înceată și cuprinsă de haos!
Cei de rând luminați se află, singur eu sunt în întuneric,
cei de rând sunt iscoditori, singur eu nu cercetez nimic,
schimbător precum marea cea mare,
ca furtuna, nestăvilit!
Fiecare își are folosul său, singur eu sunt fără rost
în prostia-mi cea mare;
singur eu sunt însă diferit de ceilalți
în prețuirea mamei care hrănește
(lao zi, cartea despre Dao și Putere, cap.20, editura humanitas, buc., 1993, trad. dinu luca, pp.106)  
această întoarcere la unitatea pierdută înseamnă întoarcerea la energia vitală, în stare pură, pe care orice ființă o extrage din Puterea lui Dao, suflul vital (yuanqi) încă intact, forță nedirijată, necanalizată.
Cel înzestrat pe deplin cu Putere
este asemenea unui copilaș:
viespile și târâtoarele nu-l mușcă,
fiarele fioroase nu-l sfâșie
și păsările de pradă
nu se aruncă asupră-i.
Oasele sale sunt moi și brațul i-e slab,
dar de-apucat strâns apucă;
fără să cunoască împreunarea masculului cu femela,
organul său e stârnit:
esența sa a stârnit desăvârșirea;
toată ziua țipă și nu răgușește:
armonia sa e desăvârșită.
A cunoaște armonia înseamnă a fi etern,
A cunoaște eternul înseamnă a fi iluminat;
a-ți spori viața este de rău augur,
a-ți controla suflul cu mintea
înseamnă tărie.
Lucrurile înfloresc și-apoi îmbătrânesc.
Aceasta se cheamă „a nu fi cu Dao“.
Tot ce nu e cu Dao repede piere.
(lao zi, cartea despre Dao și Putere, cap.55, editura humanitas, buc., 1993, trad. dinu luca, pp.245)  

Lucrurile, multe ca frunza și iarba,
se întorc, fiecare, la începuturi.
A se întoarce la începuturi înseamnă liniște,
liniștea înseamnă a veni înapoi la ursită
și a veni înapoi la ursită înseamnă veșnicie.
a cunoaște veșnicia înseamnă iluminare. 
(lao zi, cartea despre Dao și Putere, cap.16, editura humanitas, buc., 1993, trad. dinu luca, pp.92) 
sursa

5 ianuarie 2015

taoisme filozofice 1

taoismul este unul dintre cele mai jmekere și „altfel“ filozofii de viață. moșit în china antică (a sec. iv-iii înainte de Cristos) de doi gânditori - zhuang zi și lao zi - s-a dezvoltat și supraviețuiește și azi.

zhuang zi 

filozofia lui zhuang zi pe împotrivește cunoașterii și societății omenești în care ne naștem și îndeamnă la descoperirea naturii și a energiei vitale. limbajul uman și vorbirea sunt inutile, ele mai mult încurcă și trebuie să le dăm dracului și să fim mai atenți la lumea din jur.

principiul care se regăsește peste tot este DAO (道) - un cuvânt de dincolo de limbaj - și care se manifestă peste peste tot în jurul nostru; Dao este pentru noi cum este apa pentru pești, și trebuie să învățăm să înotăm în el. fiecare dintre noi are stilul său de înot care-l va duce la descoperirea sensului propriu. e nevoie doar de luare aminte și de exercițiu. însă nu exercițiu mental sau manual, ci de unul spiritual.

spiritul (shen) trebuie să fie spontan, natural, și presupune nu inconștientul sau inconștiența, ci uitarea conștiinței (este vorba despre conștiința de sine, și nu cea morală).

cum se face asta?

1) ne lăsăm în voia lucrurilor (wu-wei, acțiunea-care-se-acordă-cu-firea), nu le mai gândim prin concepte, nu ne mai chinuim să le modificăm (prin voință, wei, acțiunea-care-forțează-firea), ci suntem asemenea unei oglinzi, care reflectă lucrurile și lumea așa cum sunt ele:
Omul desăvârșit își folosește inima drept oglindă. Nu dă nimic și nici nu primește. Răspunde, dar nu ascunde. De aceea, învinge fără să fie rănit. (zhuangzi, călătorie liberă, cap.7, editura humanitas, buc., 2009, trad. luminița bălan și tatiana segal, pp.106)
2) practicăm gesturi firești îndelung și cu rafinament, până când gesturile devin spontane (practica gongfu); fie în meseria noastră, fie ca mod de viață, însă unul firesc și armonios (cum e de pidlă gimnastica qigong):
Apropierea de zmârcuri și iazuri, situarea în pustiuri vaste, pescuitul în voie sunt wu-wei, sunt ceea ce iubesc învățații fluviilor și mărilor, oamenii care fug de lume, cei care trăiesc după bunul plac. Respirația cu gura deschisă, expirarea aerului greu și inspirarea aerului proaspăt, gâfâitul ursului și ciripitul păsării sunt Longevitate, sunt ceea ce iubesc învățații care își dirijează respirația, oamenii care-și hrănesc forma, cei care sunt la fel de longevivi ca Pengzu. (zhuangzi, călătorie liberă, cap.15, ed. cit, p.161) 
contopindu-se în Dao, omul își regăsește sensul și nu mai este afectat de ceea ce gândirea numește suferință: decăderea, boala, moartea. problema suferinței și a morții nu este pusă direct, pentru că acestea nu sunt percepute ca ceva rău, ci mai degrabă ca făcând parte din procesul natural al lui Dao. moartea și descompunerea nu sunt decât fațete ale transformării lui Dao:
Când lui Zhuang zi i-a murit soția, Huizi s-a dus să-i prezinte condoleanțe. Zhuang zi tocmai stătea cu picioarele răscrăcănate, bătea darabana într-un hârdău și cânta. Huizi îl apostrofă: „Nu-i de ajuns că nu jelești moartea celei ce a locuit cu tine, ți-a crescut copiii și a îmbătrânit lângă tine? Să bați darabana în hârdău și să mai și cânți e prea de tot!“ Zhuang zi îi răspunse: „Imediat ce a murit puteam oare să nu fiu îndurerat? Căutându-i originea, am constatat că la început nu avea viață. Nu numai că nu avea viață, dar nu avea nici formă. Nu numai că nu avea formă, dar la început nu avea nici suflu. S-a amestecat în ceea ce era neclar și tulbure și, prin transformare, a căpătat suflu. Suflul, prin transformare, a căpătat formă. Forma, prin transformare, a căpătat viață. Acum, printr-o nouă transformare, a murit. Acestea se înlănțuie precum cele patru anotimpuri: primăvară, vară, toamnă, iarnă. Mai mult, pe când dormea liniștită Casa Mare [între Cer și Pământ], eu o vegheam și plângeam în hohote. Acum, consider că în sfârșit am înțeles Destinul și, de aceea, m-am potolit.“ (zhuangzi, călătorie liberă, cap.18, ed. cit, pp.179-180)

sursa
 


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...