„toate operele eu le împart în două categorii: cele care-mi plac şi cele care nu-mi plac. alt criteriu nu am...“
a.p. cehov
__________________________
un blog de dragoș c. butuzea
5 decembrie 2021
primul volum din „corespondența“ lui franz kafka
opera de ficțiune
edițiile corespondeței lui kafka în românește
- o versiune completă a lui mircea ivănescu, de la editura univers, în ediția de opere complete (vol. 4-6, 1998-2000), grupate după destinatari (vol.4, către prieteni și familie, vol. 5, către felice, vol. 6, către milena), o traducere destul de liberă, fără prea mari exigențe editoriale - poate și de aceea ediția este revăzută în prezent la editura humanitas, urmând a fi reeditată
- versiunea incompletă în 3 volume (1900-1917) de la editura rao, grupate cronologic, în traducerea regretatului radu gabriel pârvu. foarte bun cunoscător al lui kafka (îngrijind și alte cărți - antumele, postumele, jurnalul - la aceeași editură), traducerea curge parcă mai bine decât la ivănescu. din păcate, ediția se întrerupe la anul 1918 (ediția originală critică după care s-a tradus se oprise la acel an), lipsind, bunăoară, scrisorile către milena, pe care ediția de la univers le conține.
de ce citesc corespondența?
primul volum (1900-1912)
Merg mult cu motocicleta, mă scald mereu, dorm ore întregi dezbrăcat în iarbă, pe malul iazului, iar până la miezul nopții zăbovesc în parc cu o fată supărător de îndrăgostită; am întors deja fânul pe pajiște, am construit un carusel, după furtună le-am dat o mână de ajutor pomilor, am dus la păsut vaci și capre și le-am mânat seara acasă, am jucat mult biliard, am făcut plimbări lungi, am băut multă bere și-am fost chiar și la templu (Scrisoarea 60, Către Max Brod, aug 1907).
De-ar fi adevărat că fetele pot fi cucerite prin scris! (Scrisoarea 241)
Domnișoara Felice Bauer. Când, la 13 august, am ajuns la Brod, ea ședea în fața mesei, și la început mi s-a părut un fel de servitoare. Nici nu eram curios să aflu cine era; mi se părea atunci, în primele momente, cu totul obișnuită. Fața osoasă, goală, purtându-și goliciunea cu sinceritate. Gâtul liber. Bluza îmbrăcată parcă la întâmplare,. Părea foarte casnică, înveșmântată astfel, deși, cum s-a vădit mai târziu, nu era deloc așa. (Mă înstrăinez puțin de ea ca să fiu astfel mai aproape de trupul ei. În orice caz, starea în care mă aflu se înstrăinează de tot ce e bun și tot nu cred) (p. 183)
Următoarele două volume ale ediției prezente (de la rao, trad. pârvu) cuprind predominant scrisorile către Felice (pe toate).
- lui franz kafka îi place să facă pe victima, să se plângă de viața pe care-o duce, serviciu-casă-serviciu, principala preocupare fiind să-i scrie Felicei; e parcă scopul vieții lui să-i scrie - părerea mea fiind că prin aceste scrisori își exersează permanent scrisul.
- îi cere - cel puțin la început - amănunte cu privire la viața ei cotidiană - părând că misiunea vieții asta e, de a găsi în ea un sprijin - Cine știe dacă n-am mai multă nevoie decât dumneavoastră de strângerea unei mâini, dar nu a acelei mâini care liniștește, ci a celei care dă forță (S. 284) - se plânge, de asemenea că, atunci când în zilele de-nceput al scrisorilor îi scrie chiar de trei ori pe zi, ea nu-i răspunde când se-așteaptă el - așa că aoleo, ce tragedie!
- în paralel, pare că această corespondență îi este favorabilă creației - scrie cu mare râvnă la romanul America și nuvela Metamorfoza; de asemenea, scrie povestirea Verdictul, pe care i-l dedică ei și pe care-l citește și-n public.
despre cărți
Cred că ar trebui să citim numai asemenea cărți care ne mușcă sau ne înțeapă. La ce bun să mai citim o carte care nu ne trezește cu un pumn în scăfârlie? Ca să ne facă fericiți, așa cum scrii tu? Dumnezeule, fericiți am fi și de n-am avea cărți, iar astfel de cărți care ne fac fericiți, am putea scrie, la o adică, noi înșine. Dar avem nevoie de acele cărți ce au supra noastră efectul unei nenorociri care ne doare teribil, ca moartea cuiva pe care l-am iubit mai mult decât pe noi înine, și ne face să ne simțim ca i cum am fi izgoniți în codri, departe de toți oamenii, sau ca o sinuciere; o carte trebuie să fie toporul pentru marea înghețată din noi. Așa cred eu. (Scrisoarea 31, Către Oskar Pollak, 27 ian. 1904).
declasarea
Oricum au stat lucrurile în realitate, mie mi s-a părut că sunt un declasat; oamenii care n-au lenevit măcar temporar până la 24 de ani merită toată compătimirea, deoarece eu sunt convins că banii pe care-i câștigăm nu-i luăm cu noi în mormânt, însă perioada de trândăvie, da. (Scrisoarea 75, Către Hedwig Weiler, 9 oct 1907).
mediocritatea
Ieri și azi mi-am dat seama de mediocritatea celor scrise de mine și mă tem că ideea asta n-are să dispară. (Scrisoarea 242, Către Max Brod, 17 iul 1912).
cât era de uscățiv
Și într-adevăr, așa uscățiv cum sunt, și sunt cel mai uscățiv om pe care-l cunoasc (ceea ce spune ceva, fiindcă am umblat mult prin sanatorii), nici n-am altceva de prisos sub aspectul scrisului, sau care s-ar putea numi de prisos în sensul bun al cuvântului. Dacă există, prin urmare, o putere superioară, care vrea să se folosească de mine sau mă folosește, atunci mă aflu în mâna ei, ca un instrument...; dacă nu, atunci nu sunt absolut nimic și mă voi trezi dintr-o dată rămas într-un vid înspăimântător. (Scrisoarea 275, Către Felice Bauer, 1 nov 1912). 201.
despre stilul său de viață
medicii
Nu, pe faimoșii medici nu-i cred; pe medici îi cred când spun că ei nu știu nimic. (Scrisoarea 279, Către Felice Bauer, 5 nov. 1912).
hainele
Vestimentația mea este în totală dezordine de vreo câțiva ani. Folosesc același costum la birou, pe stradă sau acasă, la masa de scris, fie vară, fie iarnă. Împotriva frigului aproape că sunt mai călit dect o bucată de lemn, dar până la urmă ăsta tot n-ar fi un motiv să umblu așa cum fac eu; de exemplu, fără să port pardesiu sau palton până acum, când, deși am intrat în noiembrie, eu mai apar pe stradă, printre trecătorii înfofoliți, ca un nebun în costum de vară și cu pălăriuță de pai; și nu port nici vestă, din principiu..., ca să nu mai vorbesc de ciudățeniile lenjeriei, cu neputință de descris în continuare. (Scrisoarea 282, Către Felice Bauer, 7 nov 1912).
părinții
Am simțit mereu că părinții mă persecută; până-n urmă cu un an poate că am fost indiferent față de ei, precum și față de întreaga lume, aidoma unui obiect impasibil, dar asta, din câte îmi dau seama acum, n-a fost decât o reprimare a fricii, a îngrijorării și a tristeții. Părinții nu vor altceva decât să te tragă în jos, către ei, în timpurile de altădată, din care dai să te ridici respirând ușurat; din dragoste vor să f acă asta, desigur, dar tocmai acest lucru este oribil (Scrisoarea 309, Către Felice Bauer, 21 nov 1912).
scrisul
Poate, cine știe, pe măsură ce scriu și mă eliberez mai mult, voi deveni mai curat și mai demn de tine; cu siguranță ănsă mai sunt multe de aruncat din mine, iar nopțile nu pot fi niciodată îndeajuns de lungi pentru această t reabă, altminteri destul de plăcută (Scrisoarea 312, Către Felice Bauer, 24 nov 1912).
tânguirile
Să ne-mbrățișăm, iubito, dacă nu cu brațele, măcar cu tânguirile! (Scrisoarea 363, Către Felice Bauer, 22 dec 1912).
franz kafka, corespondență, vol. 1 (1900-1912), ed. rao, bucurești, 2005, 380 pag. legate, coperta de florica zahiu
6 noiembrie 2020
9 aprilie 2019
„frate somn“ de robert schneider
robert schneider
frate somn
(schlafes bruder)
editura vremea, bucurești, 1997
trad. daniela ștefănescu
223 pag. broșate
coperta silvia cofescu
|
scris la 7 ani după parfumul lui patrick süskind, romanul scriitorului austriac are ca personaj principal tot un geniu al simțului - de data aceasta al auzului. doar că acțiunea nu are loc la paris, ci într-un sat uitat de lume din autria secolului 19 - vorarlberg.
sărac și singuratic, johannes elias alder, simte că e ceva ciudat cu el și, într-o criză mistică telurică, devine „geniu al sunetului“ - având ca semn distinctiv pupilele galbene.
doar că, spre deosebire de eroul olfactiv al lui patrick süskind, ce căuta minunea mirosurilor în afară, eroul muzical al lui robert schneider caută sunetul în el însuși, în viața chinuită pe care o trăiește - pe care apoi o exhibă în cântecul de orgă:
În decursul anilor și condiționat de zdruncinarea progresivă a sufletului, a găsit însă într-un limbaj al sunetelor atât de năvalnic, cum n-a făcut-o nici un maestru dinaintea lui sau după el (p. 196)când, un episod îl trimite la o hotărâre extremă - de a nu mai dormi niciodată, de a nu mai fi vreodată cuprins de somn, fratele morții:
Episodul în care Elias se tăvălise o dat în iarba, cufundată în noaptea neagră, a pășunilor abia încolțite, își desfăcuse brațele și picioarele și își înfipsese degetele în iarbă, de parcă ar fi trebuit să se țină strâns de astă lume mare, rotundă, frumoasă. Îți aminti de vorbele pe care le cântase în noaptea aceea: „Cine iubește nu doarme! Cine iubește nu doarme!“... (p. 195)
ediția princeps, 1992 |
îmi va rămâne în minte chipul unui copil pe care-l întâlnește în biserică elias, în momentul răzvrătirii împotriva lui dumnezeu. atât de ciudat și parcă înfircoșător mi l-a descris autorul, încât filmele de groază mi-au fost basme pentru copii - căci n-am știut prea sigur dacă acel copil era dumnezeu sau era diavolul.
un roman foarte foarte frumos, despre o lume rurală, descrisă mitic (dar și thomasmannian-ironic) de către autorul austriac - o lume construită în jurul unui personaj poate ușor neverosimil, însă cu multe, multe însușiri.
29 ianuarie 2019
„considerații inactuale“ de friedrich nietzsche. notițe 1
friedrich nietzsche
opere complete, vol. 2
editura hestia, timișoara, 1998
(sämtliche werke.
kritische studienausgabe)
traducere de simion dănilă
640 pag. legate
coperta de lucian alexiu
|
Cele patru inactuale sunt cât se poate de războinice. Ele demonstrează că n-am fost un „Hans visătorul“, că-mi face plăcere să trag spada - poate și că am încheietura mâinii periculos de liberă. Primul atac (1973) a vizat cultura germană, la care încă de pe atunci priveam în jos cu necruțător dispreț. Fără sens, fără substanță, fără țel: o simplă „opinie publică“... Ecoul acestei lucrări este de-a dreptul inestimabil în viața mea. De atunci, nimeni nu a mai intrat în polemică cu mine. (ecce homo, ed. ideea europeană, bucurești, 2016, trad. victor scoradeț, pp. 122-126)nietzsche își începe scrierea de la ideea că războiul nu are nimic de-a face cu cultura. este rodul unui delir, cultivat de „tagma omogenă care pare a se fi legat prin jurământ să pună stăpânire pe ceasurile de răgaz și siestă a omului modern, adică pe «momentele culturale» ale lui, și să-l amețească în răstimpul lor prin hârtia tipărită“ (p. 106)
cultura = unitatea de stil artistic în toate manifestările vieții unui popor (p. 107)
cultura ≠ barbaria
artistul ≠ filistinul culturii (bildngsphilister): artistul caută permanent; filistinul nu caută mai departe (p. 111)
filistinul culturii are și el filozofia lui - care, sub niște înflorituri dantelate, ascundea mărturisirea filistină pentru divinizarea banalității: ea vorbea despre raționalitatea a tot ce este real (hegel, sic!); el distinge «partea serioasă a vieții», adică profesia, afacerile, inclusiv femeia și copilul, de distracție (p. 112)
de la paragraful 3 până la 12 - răfuiala cu cartea lui strauss, vechea și noua credință, cu hegelianul gervinus și cu darwin, „genealogistul maimuței“- devine plictisitoare, de citit pe fast forward,
totuși interesantă anecdotic, despre cum se făcea polemică la sfârșit de secol 19.
citate
- Un cadavru este un gând frumos pentru vierme, iar viermele un gând oribil pentru orice ființă vie. Viermii își închipuie împărăția cerească într-un corp gras, profesorii de filozofie în scormonirea prin măruntaiele schopenhauriene (p. 123)
- Cine s-a îmbolnăvit o dată de hegelită și schleiermacherită nu se mai vindecă niciând în întregime (p. 126)
- dezinteresul omului de știință față de metafizică: De jur împrejur se holbează la el, moștenitor doar al câtorva ceasuri de viață, cele mai înspăimântătoare hăuri, orice pas ar trebui să-i aducă aminte: La ce bun? Încotro? Dai inima lui se înflăcărează crezându-se menită să numere staminele unei flori sau să sfărâme pietrele de pe marginea drumului (p. 133)
- Scandalos este tot ce-i cu adevărat productiv (p. 145)
- Lumpenjargonul epocii actuale (schopenhauer)
note de istorie literară:
- cine era david friedrich strauss?:
- teolog critic și biograf al lui isus - a revoluționat prin interpretarea mitică a miracolelor lui isus
- pamfletul urma să-i fie înmânat lui wagner la a 60-a aniversare (joachim köhler, fr. nietzsche & cosima wagner)
Ideea
nietzsche introduce noțiunea de filistin cultural - categorie de oameni burghezi care privesc arta ca imitație a realului și a clasicilor - fără acea căutare creatoare care-l caracterizează pe adevăratul artist.
10 septembrie 2018
„ultima lume“ de christoph ransmayr
christoph ransmayr
ultima lume
(die letzte welt)
editura univers, buc., 1996
trad. de mircea ivănescu
231 pag. broșate
|
dar acum, când la raftul denisei se anunță o altă traducere - pe care o aștept cu nerăbdare - m-am hotărât să reiau ultima lume - cel mai cunoscut roman al său - editat de două ori în românia, dar destul de ignorat.
de ce e ultima lume un roman extraordinar?
se spune că inițial christoph ransmayr a vrut să rescrie metamorfozele lui OVIDIU, însă până la urmă a (re)scris o lume paralelă, inspirată de poetul roman. ba chiar l-a introdus în roman chiar pe ovidiu - mai precis i-a introdus umbra pe care a lăsat-o după moarte, mai precis metamorfoza lui într-un arbore.
ultima lume e un ținut poetic, utopic, nici contemporan - deși sunt gări, aparate de proiecție a filmelor, conserve etc. - dar nici antic. e TOMIS-ul în care a fost exilat poetul din sulmona - însă un oraș și maritim și muntos, cu un golf amfiteatru din care poate fi admirat spectacolul mării. un oraș de exploatare a minereurilor, în care locuitorii - avataruri ale personajelor ovidiene - trăiesc într-o altfel de lume.
la finalul cărții, avem paralele ale personajelor lui christoph ransmayr cu cele din metamorfoze. iar christoph ransmayr are câte o poveste pentru fiecare - în care firul conducător e târât de cotta, un roman ce vine la tomis să-l caute pe OVIDIU și să-i caute poeziile.
avem un operator de film pitic cu rădăcini crescute în pământ, o țesătoare ce țese povestiri pe covoare, un copil epileptic ce se transformă în stană de piatră, un frânghier ce se tranformă în lup. un oraș cucerit de plante, un potop în urma căruia se nasc alți oameni din piatră.
o proză poetică, despre o lume dintre vis și realitate, o atmosferă melancolică și sumbră - într-o carte letargică, unică în felul ei - un omagiu față de OVIDIU și al unei mitologii acum dispărute.
criticii germani au apreciat proza ritmată și fără cusur a autorului austriac - pe care poate mircea ivănescu, poet, a reușit s-o redea în transpunerea românească.
ediția a doua a romanului, din 2008 |
15 noiembrie 2017
„inelele lui saturn“ de winfried georg sebald
am decis să recitesc câteva cărți ale autorilor contemporani favoriți - așa că, după 2 ani de la apariție, am recitit a doua carte tradusă din opera autorului german winfried georg sebald - autor cult pentru conaisseuri livrești.
asta după citisem prin 2010 - ȘOCAT! - capodopera sa, austerlitz, despre care am scris imediat entuziast aici.
sebald atrage cititorul în pânza de păianjen a poveștii autobiografice. apoi începe să te înfășoare cu alte povești enciclopedice, în mare parte absente din orice dicționar și din orice carte de popularizare.
te mai hipnotizează apoi cu fotografii ale locurilor despre care povestește și cucerirea-i gata - îți vine greu să crezi ce ai citit - și emoția e de mirare, de stupoare, de te crezi deja un ales, un demn membru al lumii sebaldiene.
dare de seamă despre comitatul suffolk
deși nu m-a dat pe spate acest nucleu („planeta“) și deși descrierile peisajelor britanice sunt destul de vizuale și destul de singuratice - mi-au plăcut scurtele poveștile de viață ale atâtor personaje despre care, multe despre ele, n-am mai auzit și nu voi mai auzi niciodată:
- profesorul filolog michael parkinson și prietena sa janine rosalind dakyns
- anatomistul și misticul thomas brown din tabloul lui rembrandt lecția de anatomie
- maiorul excentric george wyndham le strange, care-i lasă servitoarei sale întreaga moștenire
- sfântul sebald cu legenda și minunile lui
- roger casement, diplomatul care-a condamnat pentru prima oară genocidul din congo (5 milioane de negri) orgenizat de regele belgiei leopold
- joseph conrad și începuturile sale marinărești
- împărăteasa chineză tz'u-hsi și rebeliunea taiping
- poetul romantic algernon swinburne
- scriitorul michael hamburger și viața lui
- scriitorul singuratic edward fitzgerald
- ciudata familie ashbury
- alec garrard cu garajul său, în care construiește la o scară mai mică templul de la ierusalim
- rené de chateaubriand și experiența sa platonică din anglia cu o fată de 15 ani
coperta ediției germane |
au mai scris vladimir bulat, blue henrietta și bogdan coșa.
iată și trailerul unui film după această carte:
2 noiembrie 2017
„sfârșitul singurătății“ de benedict wells
benedict wells
sfârșitul singurătății
(vom ende der einsamkeit)
editura polirom, iași, 2017
traducere de gabriella eftimie
316 pagini broșate
coperta de carmen parii
|
granița dintre prietenie și dragoste e o macaroană ce trebuie suptă la timp.
trei frați: doi băieți și o fată. orfani, ajung la internat iar caracterele îi despart.
cel mai mic, jules, mai visător, își caută un reazem în viață.
o găsește pe alva, o fată ciudată ca și el.
o pierde și o găsește ani mai târziu.
și îi regăsește și pe frații lui.
dar nimic nu durează prea mult...
per ansamblu, romanul nu mi s-a părut unul deosebit, deși e scris cu pricepere.
dar că a luat premiul uniunii europene în 2016 însemnă că premiile nu mai sunt ce au fost...
mi-a plăcut doar o singură parte din carte - zborul timpului (2005-2006) - un capitol de 64 de pagini, în care tânărul jules se luptă, pentru cucerirea gagicii sale alva, cu soțul ei celebru, bătrânul scriitor alexander nikolaj romanov. duelul mut dintre cei doi. atmosfera ciudată din vila izolată într-un sătuc din elveția, la poale muntelui pilatus. senzualitatea versus milă și datorie - mi s-a părut cel mai reușit capitol din roman.
și cam atât.
cam tristă și cam depresivă, cu idei cam clișeistice - o carte de citit în metrou.
citiți câteva pagini pe saitul editurii aici.
coperta ediției originale |
autorul, benedict wells (sursa) |
14 octombrie 2017
24 aprilie 2017
„friedrich nietzsche & cosima wagner“ de joachim köhler
joachim köhler
friedrich nietzsche &
cosima wagner
ed. paralela 45, pitești, 2003
traducere de gabriela danțiș
226 pag broșate
coperta de carmen lucaci
|
specialist în wagnerianism, biograful neamț joachim köhler nu se poate abține să nu scrie și despre relația dintre filozoful german friedrich nietzsche și familia wagner (richard & cosima).
1. uimitoare mi s-a părut influența culturală a lui richard wagner în occident: una atât de mare, încât persoana deja orgolioasă a compozitorului a capătat proporții uriașe. totul îi era permis, iar cei din jurul său trebuia să fie ca moliile în jurul flăcării - să sfârșească pe altarul operei și personalității lui.
doar că nietzsche avea și alte preocupări și a reușit - cu greu - să se dezlipească, însă aceasta a fost fatal pentru relația lor. dragostea reciprocă s-a transformat în ură, deși influența reciprocă a continuat.
posteritatea a avut grijă mai degrabă de nietzsche: cărțile îi sunt încă citite, însă câte montări ale lui wagner se mai fac azi? cine îi mai citește piesele sau cărțile?
2. m-a mai mirat câtă nevoie aveau de recunoașterea superiorității lor, germanii de atunci! ce nevoie aveau de măreția trecutului, de mituri! cum începea să înflorească antisemitismul (asta dacă nu cumva l-a exagerat autorul cărții)!
bunăoară, cosima wagner avea accese paranoide contra evreilor, ca soțul său, richard wagner: ea notează în jurnal că se temea ca maestrul, precum odinioară „Mântuitorul“, să nu fie ucis de evrei. (p. 109)
întrunire la bayreuth (sursa) |
secretul sexual lui nietzsche
după moartea lui wagner, nietzche află despre o scrisoare către un medic prin care richard wagner îl face onanist homosexual (ar fi fost îndrăgostit de erwin rohde și umbla cu paul rée), ceea ce-i provoacă o dorință de răzbunare fulminantă, materializată prin diatribe scriitoricești, atât directe, cât și metaforice, cea mai importantă fiind chiar cartea nietzsche contra wagner. importanța sa ideatică nu e foarte mare, căci e doar un instrument de răzbunare.
scrie nietzsche: „Wagner e bogat în idei rele; dar ce spuneți despre faptul că a schimbat scrisori (chiar cu medicii mei) pentru a-și exprima convingerea că felul meu modificat de a gândi ar fi urmarea unor abateri nefirești, cu trimiteri la pederastie“ (p.180)
foarte frumoasă mi se pare sublimarea frustrărilor sexuale și de putere ale lui nietzsche în metafore poetice și mitologice: el se vedea dionyssos (zeu hermafrodit), iar pe cosima wagner o vedea ca pe ariadna, soția muritoare a acestuia.
în fișa medicală de la sanatoriul de bolnavi mintali din jena, se menționează, sub data de 27 martie 1889, remarca pacientului: „soția mea, cosima wagner, m-a adus aici.“
erwin rohde, carl von gersdorff și friedrich nietzsche (1871) |
alte curiozități despre friedrich nietzsche:
- în ultimii ani ai nebuniei sale, nietzsche era îngrijit de sora sa la weimar, unde neitzscheenii făceau pelerinaje să-l vadă pe filozof. noaptea însă, răsunau „urletele nefericitului“, care-i înspăimântau pe locuitorii de la „Vila Silberblick“ și care se auzeau până în stradă. „De două, trei ori, sunete prelungi, răgușite ca niște gemete, pe care le zlobozise cu toată puterea în noapte“, nota un oaspete în octombrie 1897, „apoi din nou era tăcere.“ Un altul relata despre „sălbaticele urlete deznădăjduite, ca din pieptul unui animal rănit de moarte, care sfâșiau liniștea nopții“. (p. 21)
- elisabeth, sora lui nietzsche, după moartea filozofului, a falsificat și mințit, a ars documente și a contorsionat adevărul, „ca și cum autorul însuși s-ar fi aflat în ea“: la fel cum cosima wagner a procedat cu opera lui wagner. (p.208)
- o posibilă interpretare a personajelor din așa grăit-a zarathustra descrie de fapt relația dintre nietzsche și richard wagner: la început, s-a supus, ca spirit ce poartă greul, lui wagner cel puternic: „a îngenuncheat ca o cămilă și a vrut să fie bine încărcat. apoi a scăpat cu fuga, în căutarea propriei voințe, „în pustiul cel mai depărtat“. aici cămila sclavă și-a aruncat povara și s-a transformat în leu. dar ca să devină stăpân, trebuia mai întâi să învingă idolul-„balaur scânteind de aur“. între „tu-trebuie“ al balaurului, el a ales „eu vreau“ al leului.“ (pp. 83-84), cf. așa grăit-a zarathustra, I, 1994, trad. șt. aug. doinaș, pp. 81-82
autorul, joachim köhler (sursa) |
19 aprilie 2017
„friedrich nietzsche“ de ivo frenzel
ivo frenzel
friedrich nietzsche
editura teora, bucurești, 1997
traducere de carmen oniți
175 pagini broșate
coperta de valentin tănase
|
deși friedrich nietzsche scria în ecce homo că „una sunt eu, alta sunt cărțile mele“, cunoașterea vieții filozofului ajută la înțelegerea filozofiei sale.
cum anume fiul unui preot a ajuns să fie capul de pod al criticii moderne a creștinismului? cum anume un profesor de filologie clasică a ajuns unul dintre întemeietorii filozofiei moderne? cum anume un spirit liber și independent a ajuns să înnebunească și să moară îngrijit de sora sa?
profesorul ivo frenzel structurează viața lui nietzsche în 4 etape, de câte zece ani:
- cei zece ani de educație și formare: de la intrarea la liceul pforta și ultimul semestru la leipzig
- zece ani de profesorat la universitatea din basel
- cei zece ani de la renunțarea la catedră din cauza bolii, dedicate promenadelor și creației
- cei zece ani de nebunie
- a început să-și scrie memoriile încă din școală;
- voia să se însoare doar din interes - ca să-l îngrijească cineva: a avut 2 variante: olandeza mathilde trampedach și rusoaica lou salomé;
- în armată a căzut de pe cal și a fost lăsat la vatră, apoi s-a înrolat în războiul franco-prusac și s-a îmbolnăvit de dizenterie;
- în sistemul universitar pe care nietzsche-l acuza de îngustime, acesta a fost promovat profesor la 24 de ani, încă dinainte de-a da doctoratul, doar pe baza articolelor filologice scrise, fără examene sau formalități;
- banii îi erau asigurați dintr-o pensie de 3000 de franci pe an cca fost profesor, apoi ca moștenire a unui unchi bogat.
nietzsche artilerist |
14 februarie 2017
„om vedea ce-o mai fi. acum când totul e prea târziu“ de hans joachim schädlich
Pe toate femeile pe care le-am iubit le-am iubit. Am făcut pentru ele tot ce-am putut. Niciodată n-a fost de-ajuns. Totdeauna m-am ales cu vorbe proaste. De pildă: Târâie-brâu nenorocit ce ești. - Sau: numai gura-i de tine. - Sau: cur pictat. - Asta mi-a amintit de clizmele copilăriei mele. Toate femeile pe care le-am iubit au făcut pentru mine tot ce-au putut. Totdeauna mi-a ajuns. (p. 29)
Un copil te face singură. Până creşte mare te-ai acrit ca o gogonea... Acum mă acresc treptat, şi copil tot n-am. (p. 95)
Am început-o tâmpit și tâmpită am rămas. Toată viața doar sentiment și iar sentiment. M-am dus cu ochii legați după primul care știa să mă încânte. Cum mi se aprindeau călcâiele, cum... Sunt ca un animal. Intram în călduri și-mi luam lumea-n cap până aveam o pulă-n mine. Și când o aveam, credeam că trebuie să țină o veșnicie. Dar nu era așa. Poate o să-mi intre acum în cap că totul pe lumea asta e legat de timp. (p. 136)
coperta ediției germane |
amândouă personajele se-ntreabă de ce sunt singuri, de ce n-au găsit dragostea adevărată, sau dacă au găsit-o, de ce au lăsat-o să plece.
Cineva mi-a spus; Caca sugarilor este cel mai sigur chit pentru fidelitatea femeilor. - Nu pot să fiu de acord cu asta. Toate femeile cărora le-am făcut copii s-au șters cu mine la cur când copiii erau încă sugari. Nu în timpul lăuziei, dar... Păcat că nu le-am întrebat niciodată de ce s-au șters la cur cu mine. Să se fi gândit că altfel mă șterg eu cu ele la cur? Poate. Sau pentru că au sperat că am să mă șterg cu ele... Asta e mai greu de crezut. E adevărat că m-am șters cu ele la cur. Dar mi-am zis, câtă vreme plozii se cacă în scutece, mamele copiilor n-o să se șteargă cu mine la cur. Eroare. S-ar fi șters oare cu mine la cur chiar dacă eu nu mă ștergeam cu ele la cur? Asta n-o mai pot afla. (p. 47)
Am trăit mereu în fals. M-am orientat după ce au vrut alții. Încă de când eram copil mama mi-a spus: Nu plescăi! - Dar când plescăiam puteam să simt mai bine ce gust are mâncarea. Încă de când eram copil mama mi-a spus: Nu vorbi! - Dar când vorbeam puteam gândi mai bine. Mama a spus: Nu te mai masturba! - Dar când mă masturbam dormeam mai bine. (p. 61)viața materială a simțurilor și a judecății raționale se duce repede și ce mai rămâne e speranța. chiar și a unei vieți de dincolo de moarte.
O CARTE EX-CE-LEN-TĂ! am citit-o cu un permanent zâmbet în colțul gurii.
foto autor sursa |
31 august 2015
„agonia erosului şi alte eseuri“ de byung-chul han
autorul este un fenomenolog - de origine sud coreeană - pe linia lui heidegger (și-a făcut un doctorat despre), dar familiarizat și cu baudrillard sau badiou.
intenția cărții sale - o culegere de eseuri - este să opună. în toate eseurile, preocuparea este diagnosticul societății postmoderne în termeni duali, gen societate pozitivă vs. negativă; multitasking vs. trăire vs experiență, pornografie vs. erotism etc.
punctul slab al cărții - și al tuturor cărților de filozofie teoretică - este atotsuficiența diagnosticării și lipsa unor posibile remedii, sau măcar paliative împotriva stării de fapt constatate. cu alte cuvinte, exprimăm niște stări de fapt prin numire, le opunem altora, doar de dragul unui narcisism al inteligenței, de jonglare cu termenii unui argou filozofic, fără a ieși din el.
probabil, singura soluție implicită a unei astfel de cărți este de a te așeza deoparte să te întrebi: nu era mai bine înainte?
dincolo de jargonul filozofic fenomenologic, iată ce idei am străvăzut cu limpezime - și aici e meritul traducătoarei viorica nișcov:
societatea oboselii:
- există în societate un exces de pozitivitate - totul este prea mult, există o „obezitate a sistemelor“ (baudrillard), iar corpul nu ştie să se apere de ceva egal, care devine supra (supraperformanţă, supracomunicare, supraproducţie) - singura reacţie a corpului este boala neuronală: Bolile neuronale ale secolului XX urmează, ce-i drept, la rândul lor, o dialectică a pozitivităţii. Ele sunt stări patologice reductibile la un exces de pozitivitate. (p. 17)
- singura revoltă pe care o mai poate avea singularul împotriva globalului este terorismul (p. 20)
- civilizaţiei societăţii disciplinare (analizată de foucault) i se opune, acum, civilizaţia societăţii performanţei. „a-nu-avea-voie“ e înlocuit cu „a putea“. prima producea smintiţi şi infractori, a doua produce depresivi şi rataţi. depresia se produce, pe de-o parte, la om, din extenuarea efortului de a trebui să devină el însuşi / de a şti să-şi utilizeze perfect resursele; pe de altă parte, din coerciţia unei „libertăţi“ pe care el înuşi şi-o asumă (el se auto-exploatează). (pp. 21-26)
- multitasking-ul înseamnă o hiperatenţie - o atenţie „plană“, o vigilenţă animalică ce angoasează - ce nu mai lasă loc relaxării, nu mai lasă loc unei plictiseli, a unei contemplări, a unei uimiri - din care ieşim din noi, ne cufundăm în lucruri şi putem crea.(p. 27)
- nu mai stăm pe gânduri ca înainte, ci dorim să gândim întruna (p. 43)
- oboseala distruge solidaritatea & comunicarea, și trebuie transformată în refuz. (p. 55)
- imaginile transparente (fără dramaturgie, scenografie, coregrafie) devin pornografice (p. 59)
- taina, secretul, intimul (caracteristici „naturale“ ale lumii de ieri) sunt distruse astăzi de transparență (p. 62)
- transparența se opune adevărului (p. 69), prin acumularea pozitivă de informații; or, adevărul presupune o negativitate, separându-se de falsitate
- societatea expusă este o societate pornografică, în care totul este întors în afară, dezvăluit, dezgolit, dezbrăcat și expus. (p. 73)
- kafka: fotografiem lucrurile ca să le alungăm din minte. povestirile mele sunt un fel de închidere a ochilor. (apud barthes) (p. 93)
- societatea teatrului a luat sfârși odată cu societatea pieței (p. 101)
- controlul lui foucault este înlocuit cu „libertatea ca control“: totul este la discreție, fiecare se expune de bună voie controlului, închipuindu-și că face asta din libertate. (p. 123)
sursa |
- sinele fiecăruia se narcisifică (totul pentru sine, până la „prăbușirea în sine“, depresia), iar celălalt, diferitul dispare de dragul sinelui (p. 127)
- vechiul eros dispare, căci acela îl scoate pe subiect din el și îl atrage spre celălalt (p. 129)
- coerciția exterioară este înlocuită de coerciția interioară (depresia, vina, burn out)
- sexul este performanță, este contract, proiect (vezi cincizeci de umbre ale lui grey, unde durerea este delectabilă) și nu ca înainte, când era rănire și pasiune (p. 139)
- în cazul iubirii sacralizate, teologia lasă locul terapiei. (p. 145)
- corpul nu are nici un sens, decât acela de marfă expusă (p. 156)
- fantezia a dispărut, în favoarea informației; ca specie, fantezia erotică a dispărut în favoarea pornograficului (p. 161)
- teoria (oferitoare de sens) este înlocuită de acumularea de informații (fără sens), de știința bazată pe date (p. 172)
29 ianuarie 2015
„don juan sau dragostea pentru geometrie. biedermann și incendiatorii“ de max frisch
după întreruptul roman numele meu fie gantenbein, am luat volumul de teatru al acestui elvețian știind că este un scriitor ce slobozește ironii peste ironii.
prima piesă din volum, don juan sau dragostea pentru geometrie, este catalogată de autor drept comedie, însă impresia mea e că umorul iese din felul cum max frisch însuși se joacă cu mitul, decât din „jocul“ propriu-zis al personajelor.
ipostaza lui don juan în piesă e a unui om introvertit căruia, de fapt, nici nu-i pasă de femei, pasiunea vieții lui fiind, de fapt, geometria. este de fapt, un altceva pe care îl caută don juan, sătul de ceilalți. de fapt, ceilalți, celelalte personaje ale piesei parcă nici nu există. ele sunt acolo doar pentru a-l pune în valoare pe don juan și pentru a-i adânci „drama“.
DON JUAN: Mi-e dor de puritate, prietene, de luciditate, de preciziune; mi-e groază de mlaștina stărilor sufletești. De un cerc sau de un triunghi nu m-am rușinat niciodată, niciodată nu mi-au pricinuit dezgust... Ah, Roderigo, sunt plin de dragoste, de venerație, tocmai de aceea îmi pot bate joc. Dincolo de tămâie, acolo unde totul devine limpede și senin și străveziu încep revelațiile; acolo nu sunt nici capricii, Roderigo, așa ca în iubirea omenească; ceea ce e adevărat astăzi, va fi adevărat și fără mine, chiar și atunci când nu voi mai respira, va fi adevărat și fără mine, și fără voi. Numai cel lucid simte ce e sfânt, tot restul e pălăvrăgeală, crede-mă, nimic nu merită să ne mai pierdem timpul. (p.62)
e mișto că în piesă nu prea contează că don juan frânge inimi de femei, ucide încornorați sau tați justițiari, ba chiar își determină prietenul, rodrigo, să se sinucidă. astea sunt ca niște capricii, sunt „jocurile“ lui max frisch. este edificiul construit în jurul lui don juan. sunt li-te-ra-tu-ră.
și de aici, vine chestia cu adevărat interesantă - aceea că piesa lui max frisch despre don juan este comedie în sensul comediilor cehoviene, adică pot fi oricând jucate ca drame (cum, de altfel, comediile lui cehov sunt jucate în românia). deși realiste, piesele își asumă rolul lor de literatură, de lentilă prin care prin viața e văzută mai clar.
DON JUAN: Asta spun de doisprezece ani: nu există iad adevărat, nici lumea de apoi, nici judecata cerească. Domnul Lopez are dreptate: nimic decât teatru. (p.89)
omul cinstit și incendiatorii
a doua piesă a volumului, biedermann și incendiatoriile, e o farsă în genul celor ale lui eugen ionescu. deși toată lumea urlă de incendiile provocate ale unor case, biedermann adăpostește, din milă, două persoane vădite încă de la început a fi incendiatori.
oricât am fi de bombălăi, tot ne prindem că incendiatorii ăștia care-l duc de nas pe biedermann (numele se traduce ca cinstitul) pot reprezenta oamenii răi pe care la început îi tolerezi și care mai apoi ți se urcă-n cap. pot fi fasciștii, comuniștii, dar și corecții politici de astăzi. șobolanii lui camus sau rinocerii lui ionescu.
piesa nu mi-a făcut prea mare senzație. doar epilogul, petrecut pe lumea ailaltă, unde ajung biedermann și nevastă-sa, după ce mor în incendiu. de reținut și un cor al pompierilor, imitație grotescă după corul tragediilor antice.
26 ianuarie 2015
„mutter courage și copiii ei“ de bertolt brecht
bertolt brecht
anna fierling și copiii ei
(mutter courage und ihre kinder)
traducere de tudor arghezi
în teatru, espla, buc., 1958
ediție ilustrată
|
bertolt brecht este socotit îndeobște ereticul teatrului aristotelic, scoțând, în perioada interbelicului, de sub părul său rar, ideea teatrului epic. adică ăla care nu presupune neapărat emoție și catharsis, ci un teatru în fața căruia spectatorul să i se raporteze rațional, critic. așa cum citește un roman, de pildă roșu și negru, oglindă a realității.
capodopera lui brecht, anna fierling și copiii ei
ei bine, mutter courage și copiii ei (inspirată dintr-un roman al lui grimmelshausen, descrierea vietii marii escroace si aventuriere courasche) este o piesă din cioburi ale unei realități trecute - războiul de treizeci de ani, în care nu prea știi de ce se bate lumea - principi si împărați, catolici și protestanți, suedezi, nemți și finlandezi etc.
BUCĂTARUL: Pe de-o parte, războiul ăsta seamănă cu celelalte leit: dăm foc orașelor, spintecăm, măcelărim, jefuim și din timp în timp violăm. Însă pe de altă parte, el se deosebește de toate prin aceea că-i un război sfânt. (p.43)
anna fierling e negustoreasă ambulantă și-și cară hangaralele într-o căruță trasă de ea însăși împreună cu cei trei copii ai ei, doi flăcăi și o fată mută: eilif, schweizerkas („brânză elvețiană“) și kattrin. dincolo de ceoacele care fac farmecul piesei - tipa e super pontoasă cu bărbații! - intriga care rupe baraca constă în plimbariseala prin teatrul de război, în urma armatei suedeze, pentru comerț, cu prețul pierderii copiilor ei. cum citisem undeva, anna fierling e condamnată la un paradox tragic și permanent: face negustorie pentru că e mamă, și nu poate fi mamă, pentru că face negustorie.
eu pot să spun că femeia asta nu mi-a plăcut deloc. numai curajoasă n-a fost, lăsându-se singură să-și piardă copiii. până la urmă, în locul ei, făceam ceva pe negustorie și, încă de la plecarea nesăbuitului fiu mai mare, m-apucam de agricultură. curajul ei va rămâne de căruță, iar când îi moare și fata (salvând ea un oraș întreg), ea cântă - și aici mărturisesc că traducerea lui arghezi a versurilor sună uluitor de bine! -:
Nani, nani, fetișoară,
Nani, scumpa mea comoară,
Nu te teme de neșcine,
Puică, mama-i lângă tine.
Totu-i negru și urât,
M-am ales și eu cu-atât.
Zboară înger în frumoase
Haine albe de mătase. (p.99)
fără acte sau scene explicite, brecht își face singur spoilere, rezumând înaintea fiecărei scene ceea ce se va petrece. spectatorul va pierde surpriza plotului aflând ce anume e în piesă, ca să fie mult mai atent la alte amănunte, care alcătuiesc cum anume e piesa - cuvintele, jocul actorilor, efectele teatrale.
bertolt brecht cu actorii piesei |
21 iulie 2014
romane reprezentative austriece
mari romancieri austrieci, deveniți maeștri recunoscuți nu doar pe plan european, ci internațional au fost traduși, din fericire, și în românește. de cei câțiva traducători care se mai încumetă la literatura bună.
câteva exemple reprezentative:
christoph ransmayr - ultima lume, editura univers, 1996, trad. mircea ivănescu (reeditată la rao)
thomas bernhardt - extincție, editura art, 2013, trad. gabriela danțiș
elfriede jelinek - pianista, editura polirom, 2004, trad. nora iuga
peter handke - scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire, editura univers, 1998, trad. mariana lăzărescu
robert schneider - frate somn, editura vremea, 1997, trad. daniela ștefănescu
27 iunie 2014
o partidă ratată de sex conjugal
Therese se apropie, legănând din șolduri. Nu alunecă, se leagănă ca o rață. Impresia de alunecare vine așadar numai de la fusta scrobită. Therese spune bucuroasă:
- Așa de gânditor? Mda, bărbații ăștia!
Îndoaie degetul, amenință și arată cu el spre divan: trebuie să mă duc lși eu într-acolo, gândește Kien și, fără să-și dea seama cum, se trezește lângă ea. Ce trebuie să facă acum - s-o culce peste cărți? Tremură din toate mădularele de frică, se roagă cărților, ultima piedică. Therese îi surprinde privirea, se apleacă și, dintr-o lovitură învăluitoare cu brațul stâng, mătură toate cărțile, aruncându-le pe jos. Kien schițează o mișcare neputincioasă spre ele, vrea să răcnească, oroarea îl gâtuie, înghite în sec și nu poate scoate nici un sunet. O ură îngrozitoare crește încet în el: Therese a îndrăznit una ca asta. Cărțile!
Femeia își scoate juponul, îl împăturește cu grijă și-l pune peste cărți. Apoi se instalează comod pe divan, îndoaie degetul mic, rânjește și spune:
- Așa!
Kien se repedem cu pași mari, afară din cameră, se încuie în closet, singura încăpere fără cărți din apartament, își lasă mecanic pantalonii în jos, se așază pe colacul de lemn și plânge ca un copil mic.
(elias canetti, orbirea, editrua polirom, iași, 2008, p.63)
evident, el plânge după cărțile doborâte. tocmai a realizat că s-a înșelat: pentru sex, proaspăta nevastă s-a purtat necuviincios cu cărțile lui iubite. și ăsta e de-abia începutul infernului pentru kien.
elias canetti, sursa |